sâmbătă, 2 mai 2009

Aleluia și despre țărănism în rândul sportimii

În sfârșit mi-a venit înapoi netul fixat tata rooterul și pot naviga și eu liniștită pe apele Internetului. Și mă revanșez cu 2 posturi.

Primul se referă la cât de țărani e unii.

Sigur că românul nu suportă să piardă. Și cum românului i-o fi șoptit o păsărică (pentru cine știe bancul cu „cip cirip... puncte puncte”; asta ca paranteză) că scopul scuză mijloacele, a ales varianta: a nu pierde. Azi mi-a întrerupt jocul de tenis o maimuță care striga la 4 terenuri depărtare (deci vă dați seama cât de...). Așa. Redusul se scandaliza că mingea nu a fost în out, și că a servit bine. Partenerul de ceartă, la fel de dotat intelectual, riposta, susținând că a fost în „out mare”. Și au ținut-o așa vreo 15 minute, până când primul scandalagiu a început să servească cu totul în afara terenului. Atâta de violent era, că acuma mă simt ca și cum aș scrie un jurnal de război. Oricum, același individ amintit în propoziția anterioară am impresia că a crezut că s-a schimbat jocul... în dodgeball.

Nu știu dacă am mai spus-o până acuma, dar precizez că mă enervează bufonii. E OK să te dai în spectacol din când în când, să te mai cerți cu oareșcine, să mai faci câte o trăznaie de să râdă tot poporu', dar ca orice lucru când e în exces, devine enervant. So stop!

Niciun comentariu: